Ultima actualizare la octombrie 11, 2025
Am avut ocazia să încerc unul dintre cele mai așteptate jocuri din partea comunității iubitorilor de jocuri post-apocaliptice cu zombie. Pot spune că niciodată nu am rezonat foarte mult cu jocurile de acest tip, în special cele survival.. totuși, am înghițit în sec și m-am decis să fac o nouă recenzie competitorului modern al lui Dead Island 2. „Dying Light: The Beast”, făcut și publicat de către Techland, este cel de-al treilea joc din seria Dying Light, pornind la bază ca și un DLC pentru Dying Light 2, dezvoltatorii au realizat că au parte de prea mult content și idei splendide, așa că s-au decis să îl facă un joc Standalone.. (la full price!) unde au greșit teribil.
O impresie bună, doar pentru câteva ore
Ce-i drept, în ultimii ani am reușit să încerc ambele jocuri Dying Light, ba chiar cel de-al doilea joc la lansare, cu toate astea, nu cred că am investit mai mult de 15 ore adunate jucându-mă ambele jocuri. Probabil cea mai mare problemă pe care am avut-o a fost movement-ul, l-am simțit foarte clunky sau „stângaci” pentru un joc unde care pune accent pe un parkour inovator.
Și nu spun asta fiindcă sunt un hater al jocurilor cu un sistem de movement mai rigid, până la urmă am reușit să delectez jocuri ca și Silent Hill 2 Remake/F, jocurile Soulsborne de la Fromsoftware și multe altele. Problema principală a fost lipsa de libertate din acest titlu.
Poate gameplay-ul să salveze jocul?
Prin lipsa de libertate mă refer mai degrabă la blocajele pe care jocul ți le aruncă în față de fiecare dată când încerci să te urci pe un pervaz. Lăsând critica mea despre movement la o parte, ar trebui să arunc o vorbă combat-ului, fiind un punct forte în 90% din jocuri. Combat-ul din Dying Light: The Beast este BRUTAL, STRATEGIC și foarte rapid, unde fiecare picior în coaste pe care îl bagi zombie-ului te-ar face să te topești de excitație.. păi, cam asta e descrierea „neoficială” pe care dezvoltatorii ne-au promis-o.
Realitatea e alta, combat-ul, nici pe departe nu se poate spune că e slab, e chiar satisfăcător pentru primele 5 ore în care te joci, dar pe urmă ce avansezi în poveste și dai de aceeași zombie plictisitori, același caz este și la bossi, care au fost „înzestrați” cu monotonia game designerilor moderni. De asemenea, am mai precizat că jocul este Open-World? Cred că nu.. dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu prea e nimic de precizat, o lume deschisă, destul de mică, dar în același timp enormă pentru viteza cu care mergem și lipsa de Fast Travel (o mare porcărie, nu?).
Mă repet încă o dată, primele impresii pe care mi le-a lăsat acest titlu au fost grozave, chiar și când vine vorba de explorarea zonei deschise, dar după câteva ore bune mi s-a luat de tot. Un alt sistem de care nu am fost satisfăcut a fost RNG-ul, jucându-mă Co-op alături de încă două persoane, devenea frustrant când aveai nevoie de un item specific, iar fiecare trebuia să meargă în locuri diferite pentru a face rost de el, fanaticii seriei ar trebui să știe că seara nu ai ce căuta afară, în special dacă ești singur.. (Goddamn Volatiles).
O altă mecanică nouă pe care The Beast o are dar celelalte nu, este „Beast Mode-ul”, un fel de Spartan Rage din God of War. Personal, am fost satisfăcut de această mecanică, ideea a fost bună, dar îmbunătățirile din Skill Tree au fost devastatoare, un design atât de prost pe niște abilități lipsite de semnificație mai rar, Dom’le! „Kyle Crane poate să arunce cu bolovani acum”, „Kyle Crane poate să sară mai tare”, Techland, aveți o echipă de dezvoltatori buni, dar vă lipsește creativitatea.
Că tot a venit vorba de dezvoltatori, îmi împrumut și eu 150 de cuvinte să vorbesc despre optimizarea jocului. Rulează pe același motor grafic ca și predecesorul lui, C-Engine, au promis totuși modificări, dar crash-urile constante și bug-urile care mi-au stricat jocul încă sunt prezente. Ce-i drept, am întâlnit asta doar pe PC, pe PS5 Pro, nu am avut absolut deloc probleme de performanță, cel mult am avut 2-3 bug-uri minore, unde inamicii stăteau în picioare chiar după ce le-am dat o lovitură fatală. Obiectivele din joc și design-ul misiunilor este de asemenea, extraordinar de sec. Cea mai bună comparație sunt titlurile Ubisoft, urmează un design al misiunilor și a lumii deschise foarte similar.
O zonă rurală excelentă
Un lucru ce am adorat la acest joc încă de la început până la capătul experienței mele, a fost decizia de a schimba zona dintr-una urbană la una rurală. Castor Woods, zona principală a jocului, care este inspirată de Alpii Elvețieni a fost și va rămâne zona mea favorită din toată seria Dying Light. Satele sunt comode, pădurea este densă și secretele sunt cu miile. Schimbarea de vreme în timp real este o dinamică atmosferică excepțională în majoritatea jocurilor de tip Open-World, totuși, efectele de ploaie din acest joc mi-au stricat viziunea complet, accentul a fost mult prea ridicat pe ploaie, încât nu s-a mai simțit naturală.
În rest, Dying Light: The Beast este un „natural beauty” când vine vorba de fidelitatea și art direction-ul grafic. Texturile sunt de o rezoluție foarte înaltă, sistemul de iluminare este grozav, unde reflexiile își merită laudele, chiar și fără Ray Tracing. Cu toate astea, nu este un salt industrial în detaliul și fidelitatea grafică, se ține bine pentru acest an, dar nu este ceva care să te lase cu gura căscată.
Sunetul de carne sfâșiată încă aduce dopamină
Un rând de aplauze pentru compozitorul de bază și colaboratorul de încredere al Techland, cunoscut pentru implicarea în multe proiecte de succes ale industriei precum: A Plague Tale, Streets of Rage 4 și Greedfall, pe lângă celelalte titluri Dying Light. Tema principală pe care am observat-o jucând, a fost tensiunea și emoțiile personajului principal reflectate în soundtrack. Având și numeroase piese din primul joc, cu un remix mai sumbru aici. Cât despre sunet, este pâinea lui Dumnezeu, un sound design liniștitor ziua și înfricoșător noaptea, unde pașii și ecourile îți rămân întipărite în cap.
Cea mai mare laudă din această categorie i-o dăruiesc design-ului de sunet în timpul luptelor cu inamicii. Sunetul este mega „crunchy”, unde chiar și pentru oamenii de rând, nu doar psihopații, ajunge să devină foarte satisfăcător, fiecare lovitură are un anumit tipar, sunetul de carne sfâșiată și de oase distruse este letal, dacă e să mă întrebi pe mine. Și satisfacția clar nu se oprește aici, Beast Mode-ul accelerează și îți umple canistra de dopamină în câteva clipite.
Scenariu îngrozitor de prost
Am ajuns probabil la cel mai slab aspect al jocului, POVESTEA. Nefiind un fanatic sau măcar o persoană care să cunoască povestea din primele două titluri, pot zice că m-am aventurat cu foarte mult curaj în acest titlu. În mare, pot spune că personajele au fost foarte prost scrise și fără personalitate, aici s-a simțit cel mai mult „influența Ubisoft”, glumesc.
Actoria a fost excelentă din partea lui Roger Craig Smith, dar simt că a fost puțin cam prea mult, în ciuda faptului că din tot jocul, el a fost singura persoană care a pus accent și intonație pe personaj, mai pe scurt, „i-a dat viață”. Restul personajelor sunt în totalitate roboți, dar lăsând asta la o parte, nu cred ca o actorie bună ar schimba scenariul de prost gust pe care l-am avut alături de cel mai îndrăgit personaj din serie, Kyle Crane.
Speranțe uriașe pentru un titlu ruginit
Simt că ambițiile pe care Techland le-a avut cu acest joc au fost mult prea mari. Produsul final a reușit să fie doar un titlu sec, în totalitate „fanservice”, cu o actorie și un scenariu banal, dar și un gameplay mediocru pentru prețul AAA standard. Este foarte clar că jocul nu e pentru toată lumea, dar l-aș recomanda în totalitate fanilor.. poate chiar și iubitorilor de jocuri Post-Apocaliptice cu Zombie.
Am investit peste 30 ore în joc, alături de încă 2 persoane și pe 2 platforme, iar de abia acum, scriind această recenzie, încep să realizez și să regret timpul pierdut. Techland, vă urez succes în următorul vostru titlu, chiar dacă ați anulat acel Open-World Fantasy RPG, care din concept, arăta foarte bine, Cheers!
Nota finală este de
– 7/10 –
Un adevărat fanatic al industriei de gaming asiatice, în special China. Pasionat de gaming modern, cinematografie și mitologie. Dante ne oferă tot timpul o mână de ajutor când vine vorba de un titlu chinezesc.
