Ultima actualizare la septembrie 8, 2026
Și iată că a sosit un alt titlu de care noi, cât și Capcom suntem suficient de mândri încât să îl putem considera unul dintre cei mai buni publisheri din industrie. Resident Evil Requiem, Pragmata, Monster Hunter Stories 3 și acum.. Onimusha: Way of the Sword sunt niște titluri excepționale pe care un singur publisher a reușit să le livreze într-un singur an, CapGOD până la urmă, nu?
Adevărata latură a tăișului
Jocurile de acțiune, în special Hack and Slash sunt cele pe care le îndrăgesc cel mai mult încă de când eram mititel. Pur și simplu mi se par cele mai distractive, fără pic de monotonie, fiind și titlurile care îți fierb sângele în timp ce te joci. Întotdeauna am considerat că un joc trebuie să te țină în priză, nu să te liniștească sau să te adoarmă, ci să îți dea o provocare cinstită, ca pe urmă să te simți împlinit.
„Onimusha: Way of the Sword” a fost titlul de la Capcom pe care mi-l doream încă de la începuturile cu marketing-ul pentru anime-ul Onimusha. Nu pot spune că am fost mare fan al acestei serii, având în vedere că am apucat doar să văd niște playthrough-uri scurte.. mai pe jumătate și să joc primul Onimusha acum vreo 10 ani, de care nu prea îmi amintesc foarte bine.
Titlul ăsta, în schimb, mi s-a părut o săritură uriașă pentru serie, care ar aduce o tonă de fani noi, cât și niște note uriașe pentru dezvoltator, astfel încât să primim mai multe jocuri pierdute aduse la viață, fie în formă de remastered/remake sau spinoff/sequel, în momentul ăsta, orice ar face Capcom, aș avea automat încredere.
Anime în Live-Action
Combat-ul este cu siguranță ce m-a atras pe mine cel mai mult, dar și ce mi-a dat cea mai multă satisfacție. Fiind un joc de acțiune cu inspirații de la diverse titluri populare, nu.. nu este un souls-like, are niște mecanici similare, precum heal-ul și shrine-urile, dar jocul se simte mai mult ca și un titlu de acțiune din era PS3. Baza jocului e una foarte rigidă, primești o misiune de la un bătrân înțelept, mergi la ea, te bați cu 2.. 3, 10 inamici, pe urmă ai un boss major, șiii.. poate, câte un mini-boss pe care l-ai bătut deja de nenumărate ori.
Concept-ul este unul simplu, desigur, unele misiuni au și întorsături de situații, dar la bază este ceva ce am mai văzut. Cât despre combat în sine, sau mai bine zis „sword-play”, jocul tinde să atingă vastul cer cu tăișul sabiei.
Dezvoltatorii cu siguranță s-au inspirat din Sekiro, având niște parry-uri extraordinar de bine gândite și satisfăcătoare, singura diferență este că.. aici e totul mult mai lent. Asta nu îl face automat mai prost, ci mai ușor. Jocul este mult mai tactic și nu se transformă într-o bătaie de care spamează cel mai mult butoanele.
Perifericele tale vor rămâne calme și nu se vor îngrijora că le vei distruge după fiecare luptă cu un boss principal. Pe lângă parry, ai și dodge, perfect dodge, care pare să fie aceeași chestie ca și dodge-ul din Black Myth: Wukong, doar că aici nu este atât de „rewarding”, am preferat să folosesc parry mai tot timpul.
Una dintre mecanicile pe care jocul le face cel mai bine, este Issen. Un fel de contraatac în care protagonistul nostru carismatic lovește cu sabia în același timp cu inamicul și deblochează un „flash-step” de samurai care provoacă daune imense. Este abilitatea emblematică a seriei „Onimusha”, și ceva ce jocul face unic în această industrie blocată și axată doar pe parry și dodge. Pot spune că este similar cu abilitatea unui Omamori pe care îl puteam echipa în „Silent Hill F”, funcționează cam la fel.
Varietatea inamicilor este și ea, acolo. Nu sunt o tonă, ba chiar uneori începea să devină plictisitor să distrug aceiași inamici, din nou și din nou, dar combat loop-ul pot ține că m-a ținut în frâu și mi-a dat mult mai multă satisfacție.
Totuși, bossii sunt încă un punct forte al acestui joc, fiecare boss se simte unic, are o poveste frumoasă în spate, niște mecanici uluitoare, unde ai nevoie de o abordare diferită la fiecare boss pe care îl întâlnești. Este ceva mai rar și greu de explicat, mai ales după ce am jucat zeci de jocuri souls și Ninja Gaiden, unde trebuia doar să devii bun la joc, nu să-ți schimbi tacticile.
Totul te poate omorî aici
Am ajuns la categoria care cade puțin sub ce am discutat noi mai sus, ci anume GRAFICA. Jocul nu este deloc prost vizual, ba chiar este un joc demn de a se prezenta în această eră, dar unele zone, cât și orașul Kyoto mi-a dat o senzație că mă joc „Rise of the Ronin”, ceea ce nu e o veste extraordinar de bună.
Detaliile și jocul în sine se simte destul de plat, ca și cum m-aș juca un joc pe PS4, iar dezvoltatorii s-au chinuit să facă o fidelitate „de calitate înaltă” pentru dânsul. Dar.. stilul artistic și performanța jocului a răpus tot ce înseamnă fidelitate pentru mine.
Sigur, da, poate că este sub Pragmata sau Resident Evil Requiem, dar aici stilul artistic se simte mult mai plăcut și familiar. Într-adevăr, sunt un fan al Asiei, nu neapărat Japonia, dar îmi plac templele, bambusul și tot ce înseamnă cultura lor.
Dacă mi-ai spune că Way of the Sword este un titlu Onimusha, probabil nu te-aș crede, vizual, este foarte diferit față de restul, dar putem spune că asta e de fapt partea bună. Multiple jocuri se aseamănă între ele, Rise of the Ronin, seria Nioh, Sekiro, iar acum Onimusha. Lumea deja a început să se sature de jocuri din Japonia feudală, dar eu tind să cred că asta e doar începutul.
Toate au fost grozave, toate se simt foarte bine când le joci, iar toate au un combat minunat, ceea ce este un plus uriaș în industria de gaming, unde combat-ul devine monoton foarte ușor, iar ca să te țină în priză ai nevoie de răbdarea unui călugăr.
Japonia feudală se întoarce înapoi în perioada de glorie
Când vine vorba de sunet, Onimusha m-a dat pe spate. Fiecare lovitură și tăietură a membrelor se simte atât de bine, și asta doar datorită coloanei sonore.
Când am dat pentru prima dată parry, mi-am amintit de „Lies of P”, iar asta m-a făcut să râ njesc puțin. Issen, din nou, mi-a dat o satisfacție uriașă, chiar dacă era destul de greu să-l nimeresc (de cele mai multe ori muream). Creaturile și actoria sunt la fel de bune, păi.. poate exagerez puțin despre actorie, cel puțin pe engleză, mi s-a părut că nu se potrivea accentul lor.. în special al lui Musashi.
Muzica este un factor excepțional, și pot spune că dacă nu ai o muzică bună într-un titlu bazat pe miturile Japoniei sau orice înseamnă Japonia, ești automat descalificat din a fi un titlu grozav.
Issen! (doar asta folosesc)
Capcom știu să facă multe lucruri bune, dar întotdeauna se lasă mai moale când vine vorba de orice înseamnă fir narativ. Având în vedere că nu am jucat restul titlurilor în întregime ca să îmi dau seama despre ce e povestea, mi-a fost destul de greu să mă obișnuiesc cu lumea.. sau mai corect spus, universul Onimusha.
Totuși, mi-a plăcut că, Capcom au făcut acest titlu nu doar pentru fani, ci și pentru persoanele care nu au apucat să se aventureze în titlurile precedente, la vremea lor glorioasă.
Pentru un „nou venit”, jocul ăsta se simte ca și o poveste standalone, ceea ce și e.. în mare. Când te gândești la samurai, cel mai probabil te gândești la faimosul „Miyamoto Musashi”, cel mai legendar spadasin din Japonia, care a devenit faimos pentru stilul său de luptă cu 2 săbii, cât și pentru toate duelurile pe care le-a câștigat, un fel de Khabib al oamenilor care se încălțau în sandale.
Personajul nostru principal este nimeni altul decât Musashi, care, chiar dacă este un anihilator de dueluri, își întâlnește sfârșitul destul de curând în poveste. Am iubit fiecare secundă și fiecare cutscene pe care l-am avut cu Musashi, unde își arată latura adevărată de nepăsare și prostie, dar în același timp, ingeniozitate. Animațiile faciale au ajutat destul de mult în a face povestea mult, mult mai grozavă de urmărit.
Au combinat umorul japonez cu personaje arogante și pline de viață, s-a simțit ca și un anime pe alături, chiar dacă realismul a luat amploare. În mare parte, am fost satisfăcut de poveste, plot-ul a fost destul de simplu, Musashi încearcă să își scoată mănușa „Oni” pentru a nu se mai axa pe putere „artificială”, ci pe propriile forțe, categoric, ca și în Pragmata sau orice joc dezvoltat de Capcom în ultimii ani, personajele au cărat foarte mult toată dezvoltarea narativă, dar plot-ul a stagnat la ceva simplu și ușor de urmărit.
Joc excepțional dezvoltat de către un alt studio excepțional
Pot spune că, da.. Capcom a dat năvală și cu acest titlu. Entuziasmul meu a fost de nedescris în timp ce așteptam ca acest joc să se instaleze, dar chiar și atunci, după peste 15 ore de gameplay, jocul a reușit să mă surprindă și să îmi depășească așteptările fără ca măcar să se chinuie sau să explorez tot conținutul pe care îl are de oferit.
Onimusha: Way of The Sword este un titlu excelent și un punct cronologic pentru publisher, acum este momentul să reînvie și mai multe serii vechi care au fost uitate de-a lungul anilor.
Nota finală este de
– 9.8/10 –
Un adevărat fanatic al industriei de gaming asiatice, în special China. Pasionat de gaming modern, cinematografie și mitologie. Dante ne oferă tot timpul o mână de ajutor când vine vorba de un titlu chinezesc.
